In vara anului 2011 in saptamana de dinaintea nuntii baiatului meu probam o rochie si nu stiu cum, chiar in acel moment, am simtit la nivelului sanului un nodul care parea destul de mare – 2-3 cm dupa aprecierea mea.

Cu putina vreme inainte de nunta baiatului, sotul meu a fost diagnosticat cu Parkinson, iar pentru mine aceasta veste a avut un impact emotional puternic si am facut tot ceea ce este omeneste posibil sa-i fiu alaturi. Poate tocmai de aceea, nu m-am panicat foarte tare cand am simtit nodulul de la nivelul sanului, nu stiam foarte bine despre ce e vorba, si m-am gandit ca nu era momentul potrivit sa incep investigatiile.

Dupa nunta baiatului, am mers la medic la Pitesti si am facut mamografie, ecografie, analize si mi s-a spus ca trebuie sa fac o punctie, eventual o operatie sa vedem despre ce e vorba – nu mi-au spus nimic de cancer, desi probabil au vazut ca era ceva in neregula, dar mi-au indicat pasii pe care trebuia sa ii urmez.

Intre timp baiatul si nora mi-au spus ca poate ar fi bine sa obtin si o a doua parere medicala, pentru a avea certitudinea unui diagnostic. Au cautat pe internet si impreuna am decis sa mergem la Institutul Oncologic Bucuresti, la Profesorul Blidaru pentru o consultatie. In urma consultatiei dumnealui mi-a recomandat punctie biopsie pentru a stabili diagnosticul si tratamentul ulterior. Am facut biopsia si diagnosticul a fost carcinom ductal invaziv, stadiul 3. Tratamentul pe care l-am urmat a fost chimioterapie – 5 sedinte, in urma carora tumora s-a redus – si apoi am efectuat interventia chirurgicala. Inainte de operatie mi s-a spus ca cel mai probabil va fi nevoie de mastectomie totala, am acceptat pentru ca am avut incredere in echipa medicala condusa de dl. Profesor. In timpul operatiei mi s-a extirpat sanul si 10 ganglioni, dintre care doi erau deja invadati. Dupa operatie am facut inca patru sedinte de chimioterapie, toate implicand caderea parului, stare de rau, pe care le-am depasit cu speranta ca va fi bine. Apoi au urmat 25 de sedinte de radioterapie si tratament medicamentos cu Herceptin timp de un an de zile. Desi mi-ar fi fost mai comod sa urmez tratamentul la Pitesti, am ales sa fac naveta la Bucuresti din trei in trei saptamani, timp de un an de zile.

In timpul tratamentului familia a fost alaturi de mine, insa eu am decis ca trebuie sa il protejez pe sotul meu cat de mult pot, mai ales ca si el se lupta cu o boala grava; m-am gandit ca implicarea lui in boala mea l-ar fi afectat. El a venit o singura data la spital in ziua in care am fost operata si mi-a spus ca nu ma poate vedea asa bolnava.

M-am refacut dupa tratament si, in 2012, pe 8 decembrie, de ziua mea, am primit o cerere de divort care a cazut ca un traznet asupra mea. Am crezut ca este o greseala, nu intelegeam motivele, mai ales ca perioada grea de suferinta cauzata de boala trecuse. Mi-a spus ca avand in vedere boala mea, eu nu il mai pot ajuta foarte mult. Dupa multe intrebari, mi-a spus ca de fapt el are pe altcineva de foarte multa vreme si ca doreste sa isi traiasca viata alaturi de acea persoana.

Prima mea reactie a fost sa ma gandesc ca toate aceste lucruri pe care mi le spunea erau determinate de boala lui, nu imi puteam imagina ca dupa 32 de ani de casnicie omul de langa mine voia sa plece sis a lase totul in urma. M-am dus la medical lui curant, m-am gandit ca are halucinatii, ca are probleme de personalitate cauzate de Parkinson insa medicul mi-a spus ca aceasta reactie nu are nicio legatura cu boala. Am aflat ca sotul meu avea de multi ani o viata paralela cu o alta femeie si ca decizia de divort nu era cauzata de boala mea.

Am divortat in martie 2013, am renuntat la tot si am plecat din casa in care am locuit 32 de ani cu familia mea pentru a-l lasa pe el sa isi refaca viata cu acea femeie.

Perioada aceasta a fost mai grea pentru mine decat boala insasi.

Acum consider ca sunt bine, poate nu asa cum mi-as fi dorit eu, dar am inteles niste lucruri pe care nu le-am vazut pana acum. Eu de fel sunt o familista convinsa, mi-am divinizat sotul si copilul si am facut totul pentru ca lor sa le fie bine. Acum consider ca viata merita traita, cu bune si cu rele, incerc sa ma incurajez si sa lupt pentru cei care imi sunt aproape. Sunt recunoscatoare ca am apucat sa imi vad nepotica care s-a nascut dupa ce am fost diagnosticata cu cancer mamar, sunt multumita ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-am intalnit pe domnul Profesor care mi-a dat sansa la o noua viata.