“Tata imi spunea sa iau ce-i mai bun de la fiecare specialist”
Prof. Dr. Alexandru Blidaru este un profesionist desavarsit si un om cu un caracter extraordinar. Un medic care isi ajuta pacientii sa depaseasca socul bolii si care face totul pentru a trata afectiunea cat mai bine. Asa cum singur declara, isi doreste ca aceasta boala, cancerul, sa reprezinte o perioada, uneori mai scurta, alteori mai lunga, in care suferinta sa fie cat mai mica, astfel incat la final pacientul sa poata considera aceasta perioada de suferinta ca pe o paranteza aparuta in ciclul vietii.
Domnule profesor va rog sa ne spuneti pentru inceput de ce ati ales medicina, si mai ales de ce aceasta specializare atat de complexa?
In viata, uneori facem alegeri din intamplare – eu am ales medicina datorita tatalui meu, care a fost chirurg la singurul spital de urgenta din Bucuresti de pe vremea aceea (Spitalul de Urgenta Floreasca). El iubea foarte tare medicina si iubea foarte tare chirurgia, a vrut sa ma influenteze si a reusit. Am facut medicina pentru ca nu realizam practic ce inseamna sa faci altceva; mi-am dorit la un moment dat sa fac regie de film, am urmat si cursuri de pregatire, dar nu am continuat pe acest drum. La terminarea Facultatii de Medicina, am avut privilegiul sa fac teza de diploma sub indrumarea Profesorului Dan Setlacec, personalitate uriasa in medicina romaneasca si, intamplator, subiectul tezei de diploma a fost cancerul mamar, tematica mai putin obisnuita pentru gama de operatii efectuate Prof. Setlacec, care facea mult chirurgie abdominala.
Ulterior, am avut ocazia sa invat multa vreme de la Prof. Alexandru Treistioreanu, un chirurg oncolog remarcabil si un om cu o structura deosebita, specializat in cancer mamar. Astfel fiind medic la Institutul Oncologic Bucuresti, unde se trateaza mult cancer mamar, m-am specializat in aceasta afectiune.

Daca ar fi sa o luati de la capat, ati alege acelasi drum?
Daca ar fi sa o iau de la capat in alta viata, fara sa stiu ce am facut in aceasta viata, cine stie ce-as face? Daca insa ar fi sa o iau de la capat, dar absolut de la capat, cu siguranta nu as alege acelasi drum din o mie de motive: in primul rand, as vrea sa vad cum sunt alte drumuri, pe acesta il stiu. Vad, citesc, ma uimesc si uneori ii admir pe oamenii care spun ca sunt bucurosi de fiecare pas pe care l-au facut si de fiecare alegere pe care au facut-o la un moment dat in viata si nu regreta nimic. Eu nu spun ca regret ceva, insa cred ca as alege cu totul si cu totul altceva; as merge pe alte drumuri, la intersectiile vietii daca acum am luat-o la dreapta, cu siguranta as incerca sa o iau la stanga pentru a explora si alte cai. Nu cred ca as mai face medicina sau, poate daca as alege tot medicina, mi-ar placea sa fac o alta specialitate, ortopedie, dar nu neparat … sunt multe alte lucruri pe care le-as face mai ales ca eu am terminat facultatea inainte de 1989 si, cel putin dupa revolutie, in lumea in care traim, lucrurile au devenit atat de multicolore cu atat de multe optiuni in ceea ce priveste profesia.

Spuneti-ne ati avut mentori, si daca da, care au fost aceia?
Sigur ca am avut mentori, tatal meu in primul rand cu care, natural ca nu m-am inteles nici ca fiu si nici ca elev, dar de la care abia tarziu mi-am dat seama cat de multe lucruri am invatat; el isi dorea nespus sa ma invete chirurgie, dar din motive de fronda nu putut invata direct de la el. Am invatat chirurgie generala din echipa de chirurgie a Spitalului de Urgenta, de la Prof. Setlacec, apoi am invatat chirurgie la Institutul Oncologic de la Prof. Treistioreanu, Prof. Balanescu, Dr. Saptefrati, Dr. Mudric si multi altii. Apoi am invatat mult din stagiile pe care le-am urmat in strainatate: Prof. Patrick Forrest de la Edinburgh, echipa de specialisti de la Institutul National si apoi Institul European de tumori de la Milano, am invatat din stagiile pe care le-am facut la Atena si in multe alte locuri. Tata imi spunea mereu sa caut sa iau ce-i mai bun de la fiecare specialist cu care lucrez si sa las in urma lucrurile mai putin bune.

Sunteti seful sectiei de chirurgie a Institutului Oncologic Bucuresti. Cum este sa lucrati cu durerea umana?
Sunt seful sectiei Chirurgie Oncologica II a Institului Oncologic Bucuresti. Sa fii medic sigur ca inseamna sa relationezi cu un om care e bolnav, deci aflat intr-o perioada trista, chiar groaznica a vietii lui. Impreuna cu echipa pe care o coordonez, incercam in primul rand sa tratam boala cat mai bine si ne dorim ca aceasta boala sa reprezinte o perioada, uneori mai scurta, alteori mai lunga, in care suferinta sa fie cat mai mica, astfel incat la final pacientul sa poata considera aceasta perioada de suferinta ca pe o paranteza aparuta in ciclul vietii. In domeniul chirurgiei, incercam sa aplicam tehnici cat mai putin invazive, astfel incat interventia chirurgciala sa fie cat mai putin mutilanata si in acelasi timp eficace.

Care sunt tipurile de cancer cu care va confruntati cel mai des?
Operez mult cancer mamar, cancer al colului uterin, cancer ovarian, melanom malign, cancere digestive.

In cazul cancerului credeti ca preventia chiar ar putea salva vieti?
Preventia chiar poate salva vieti si asta nu e parerea mea, ci e demonstrata prin statistici, care statistici uneori releva o serie de lucruri care nu pot fi vazute usor cu ochiul liber si pana la urma demonstreaza niste fapte. Preventia in cancer si programele de screening derulate cu consecventa reduc mortalitatea prin aceasta boala.

De ce nu are romanul aceasta educatie a preventiei?
De educatie sau lipsa ei putem vorbi in toate domeniile, nu numai in medicina. Educatia este extrem de importanta pentru fiecare dintre noi si avem nevoie de educatie pentru a ne face viata mai usoara si mai frumoasa: de la mersul pe strada pana la relatiile interumane sau relatiile dintre om si institutii; cred insa ca incetul cu incetul lucrurile se schimba in bine, apar noi coduri, noi modele de comportament si noi ne aliniem acestor modele.

De ce prefera bolnavii sa se trateze in strainatate? Sunt acolo sanse reale de vindecare?
Bolnavii se trateaza in strainatate pentru ca au posibilitatea de a se trata in strainatate, pentru ca e bine sa aiba optiunea tratamentului aici sau in strainatate. Asa cum ai posibilitatea de a alege sa iti petreci vacanta aici sau orinde in lume, asa cum poti alege sa inveti aici sau oriunde in lume, de ce sa nu poti alege sa te tratezi aici sau orinde in lume? Sigur ca trebuie sa alegi bine si asa cum atunci cand pleci in vacanta, e bine sa te uiti pe tripadvisor sa vezi daca hotelul mult visat e si in realitate la fel de minunat ca in prezentare, la fel e bine sa te documentezi si in ceea ce priveste locul in care alegi sa te tratezi. E foarte greu sa spui unde iti gasesti fericirea si e la fel de greu sa spui unde iti gasesti sanatatea. E normal sa te informezi si sa citesti cat mai mult, e normal sa intrebi, dar depinde pe cine intrebi, e normal sa procesezi toate informatiile pe care le ai si sa iei cea mai buna decizie. Si nu e o decizie usoara pentru niciunul dintre noi – eu cand am avut o problema de sanatate, am ales foarte prost cu toate ca aveam mult mai multe cunostinte medicale decat marea majoritate a populatiei.

Ce ne puteti spune despre evolutia tratamentelor pentru cancer? Se poate spune ca exista o evolutie a lor?
Medicina a evoluat, asa cum toate stiintele au evoluat, tehnica a evoluat, si datorita acestei evolutii putem diagnostica mai devreme si putem trata mai bine, si sigur ca a evoluat si tratamentul cancerului, care de multa vreme nu mai inseamna doar chirurgie, inseamna si radioterapie si imunoterapie si medicamente specifice. Natural, vedem o evolutie si in dorinta de a trata boala cat mai specific, cat mai personalizat, cat mai putin agresiv pentru pacient si in acelasi timo cat mai eficient pentru boala in sine, incercand sa limitam raspandirea si incercand sa obtinem cel mai bun rezultat estetic pentru pacienta.

Se tot vorbeste despre succesul medicinei personalizate, la modul ca aceasta ofera sanse mari la viata bolnavilor de cancer. In ce masura este adevarat?
Fiecare dintre noi este diferit din foarte multe puncte de vedere: mostenirea pe care o avem, viata pe care o ducem, obiceiurile pe care ni le cultivam, varsta, educatia, asteptarile pe care le avem, si chiar si bolile pe care le avem sunt la fel de diferite. Cand spui cancer mamar, te referi la o boala extrem de diferita ca manifestari, evolutie, simptome si tratament. Pentru unele paciente boala poate avea o evolutie rapida, pentru altele evolutia poate fi foarte lenta, boala poate fi agresiva sau neagresiva. Toate aceste lucruri trebuie cunoscute si cunatificate foarte bine atat din punct de vedere calitativ cat si din punct de vedere cantitativ, iar tratamentul trebuie facut tinand cont de toate aceste aspecte.

Care este atitudinea pacientilor. Majoritatea lupta cu boala sau refuza tratamentul?
Atitudinea pacientilor este foarte diferita pentru ca in fata bolii oamenii trec prin toate etapele. Cei pe care ii vad eu nu refuza tratamentul pentru ca tocmai de aceea ajung la mine sa se trateze, insa multi ajung la medic dupa o perioada in care au refuzat sa aceepte ca sunt bolnavi, au incercat sa ignore boala sau o sa o trateze cu tot felul de variante alternative, care le-au creat iluzii, dar nu i-au ajutat cu nimic. In final ajung la medic in stadii foarte avansate ale bolii. Din pacate acest tip de pacienti pleaca din start cu un handicap fata de ceilalti pentru ca in tot acest rastimp in care s-au incercat tot felul de alte variante de tratament, boala a avansat.
Incercam sa explicam pacientelor internate in ce consta fiecare procedura medicala pe care urmeaza sa o faca, care sunt beneficiile, riscurile si rezultatele asteptate. Cand ii spun unei paciente „azi vom face o ecografie”, pacientele imi spun aproape invariabil: „dar am mai facut o ecografie!”. Ceea ce urmarim prin repetarea acestor investigatii e sa vedem daca au aparut modificari, daca formatiunea a evoluat fata de ecografia anterioara, daca e nevoie de operatie, incercam sa localizam cat mai bine leziunea pentru a sti exact unde facem interventia chirurgicala – croitorii sunt invatati sa „masoare de doua ori si sa taie o singura data”, acelasi lucru se aplica si in cazul chirurgilor.
Din pacate cele mai multe ori familia nu poate sa inteleaga discutii complicate legate de tratament, interventii chirurgicale, pasi de urmat dupa o operatie si, la fel ca in filmele americane, ar vrea sa auda „Pacientul este in afara oricarui pericol”. Tocmai din acest motiv stau de vorba cu pacientele mele inainte de operatie si le explic fiecare pas astfel incat sa stie in ce consta interventia chirurgicala. Foarte triste sunt cazurile in care rudele, familia, prietenii apar tarziu in viata pacientei sau poate niciodata.

Ce considerati ca lipseste sistemului de sanatate romanesc, pentru ca totul sa functioneze normal?
Sistemul de sanatate romanesc e incoerent; probabil ca sunt putini bani daca ne uitam la procentul din PIB alocat sanatatii insa, raportandu-ma la cifrele absolute, e clar ca exista pierderi foarte mari in sistem. Poate daca acesti bani putini ar fi gestionati mai chibzuit si mai in folosul pacientului, lucrurile ar sta altfel.

Care credeti ca este solutia ca medicii tineri sa nu mai plece din tara?
E normal ca medicii tineri, ca si pacientii de altfel, sa caute sa mearga unde e mai bine. E normal sa iti doresti sa locuiesti la Paris sau la Milano mai ales daca poti profesa medicina acolo, e normal sa iti doresti sa traiesti intr-o tara cu un sistem de sanatate mai bun, mai coerent, mai bine organizat in care de multe ori, culmea, muncesti mai putin decat la noi sau in conditii mult mai bune si unde esti rasplatit mai bine decat aici si esti mai putin hulit decat ai fi aici. Atitudinea fata de medici in Romania penduleaza intre inger si demon; categorizam medicii transant – fie sunt cei mai buni, adevarati Dumnezei pe pamant, fie medicii sunt indolenti, neprofesionisti, spagari samd. Ar fi foarte bine sa fie o normalitate, desigur e frumos sa fii laudat dar e ingrozitor ca uneori aceeasi oameni care in spital iti multumesc, in discutiile „private” din transportul in comun au o alta atitudine si o cu totul alta parere.

Pentru a opri plecarea medicilor tineri, ar trebui sa facem ca medicina pe care o desfasoara in Romania sa se apropie de normalitate. Sa fie platiti astfel incat sa traiasca pe picioarele lor, nu ajutati de parinti sau de pacienti pentru ca altfel e imposibil, in spitale sa nu fie lipsurile acestea ingrozitoare, astfel incat ei sa isi poata face meseria la standarde corecte, sa invete tehnici noi pe care sa le aplice, sa fie bucurosi ca fac aceste lucruri pentru ei, dar mai ales pentru pacienti, sastie ca ei le dau o sansa reala pacientilor care vin sa se trateze la ei. Cel mai important lucru pe care incerc sa il fac pentru pacientii mei, lucru care conteaza enorm si pentru echipa mea, este faptul ca in bolile pe care le tratam, tratamentul pe care il facem este la acelasi nivel ca la oricare centru de mare prestigiu din lume. Acordam pacientului cea mai buna sansa pe care o poate avea pe lumea aceasta. Cred ca este imoral sa tratezi un pacient, cand tu ca medic stii ca acel pacient are o sansa in plus sa fie mai bine daca se trateaza la un kilometru, o suta sau o mie de kilometri mai incolo. Daca medicina ar fi atractiva, sigur ca unii dintre tinerii care pleaca ar alege sa stea aici. Plecarea nu e usoara, dezradacinarea exista, prieteniile nu se leaga usor in alte parti, rudele nu le poti lua cu tine, si de ce nu, poate chiar exista tineri care chiar iubesc Romania asa cum e ea, ii doresc binele si doresc sa traiasca aici si sa contribuie la binele acestei tari.

Domnule profesor ce va place sa faceti in putinul timp liber pe care il aveti la dispozitie?
Timpul liber pe care il am este foarte limitat si acest lucru e o mare problema pentru mine. Ma uit cu uimire la televizor si vad o multime de oameni, aceiasi aproape zi de zi si ma gandesc cum au timp si disponibilitate … ma gandesc de multe ori ce fel de program au acesti oameni pentru ca ori de cate ori ma suna cineva de la o televiziune ma intreaba daca pot sa merg in studio chiar in ziua aceea, de obicei peste cateva ore. Or, programul meu, ca si al celor mai multi dintre cunoscutii mei e stabilit pe toata saptamana si e foarte dens. Cand am timp liber imi place sa stau cu ai mei, e cel mai important pentru mine; din pacate ei resimt si imi reproseaza discret sau deschis ca stam prea putin impreuna, dar m-am hotarat ca anul acesta sa nu lipsesc la serbarea de gradinita a nepotului meu; de-a lungul anilor, din cauza programului foarte incarcat am ratat multe alte astfel de evenimente impreuna cu familia si de fiecare data imi pare rau. Din pacate sau din fericire, in cazurile acestea ma simt obligat fata de mine si fata de pacientii mei sa recuperez – e amuzant ca tot timpul imi intreb colaboratorii de la spital daca nu suntem in urma cu operatiile ca si cum am avea o norma pe care tot timpul trebuie sa o depasim.